Termenul transgender se referea initial la persoane care adoptau in permanenta rolul social care nu era asociat cu sexul lor la nastere, dar care nu faceau apel la chirurgie genitala ca modalitate de a suprima acest rol de gen (V.Prince). In timp ce travestitii se imbraca episodic in haine specifice sexului opus, iar transexualii isi modifica definitiv organele sexuale, transgenderii isi schimba cu regularitate genul social prin mijloace non-chirurgicale.
Transgender a devenit un termen “umbrela” folosit pentru a reprezenta alianta politica dintre toate persoanele de gen variabil care nu se conformeaza normelor sociale, pentru barbati si femei obisnuiti care, in consecinta, indura opresiunea politica. Ca atare termenul cuprinde nu numai transgenderii, in sensul atribuit de Prince termenului, dar si travestitii si transsexualii, androginii, lesbienele foarte masculine, barbatii gay efeminati, oamenii care ar prefera sa foloseasca alte pronume sau nici unul dintre ele, heterosexuali atipici, persoane cu sexul incert la nastere etc.
A fi transgender nu însemnă că eşti homosexual. Multi dintre transgenderi sunt heterosexuali, isi intemeiaza o familie, au copii si nepoti.
Nu toţi transgenderii sunt transsexuali. Mulţi transgenderi sunt travestiţi – persoane care se identifică cu genul lor de la naştere dar care ocazional poartă hainele celuilalt gen. Travestiţii sunt persoane care nu simt niciodată nevoia să devină sau să trăiască ca celălalt gen.
Transsexualul barbat sau femeie este profund nefericit in calitate de membru al sexului (sau identitatii de sex) de care este sau a fost desemnat prin structura anatomica a corpului, in special a organelor genitale. Transsexualii simt ca apartin celuilalt sex, ei doresc sa fie si sa functioneze ca membrii ai sexului opus. Transsexualul are sentimentul ca s-a nascut intr-un alt corp, ca natura a gresit.
Spre deosebire de travestiti care doresc numai sa preia in mod episodic roluri de sex opuse identitatii lor, transsexualii se caracterizeaza prin dorinta coercitiva de modificare a corpului. Ceea ce e un “joc” pentru travestit, e “viata” pentru transsexual.
Un travestit doreste doar sa se imbrace ca o femeie. El nu doreste sa parcurga tot drumul si sa efectueze o operatie pentru a trai ca o femeie. Transsexualul doreste operatia. Este o diferenta in modul in care fiecare gandeste despre sine. Modul de gandire a unui transsexual este acesta : “sunt o femeie cu un defect din nastere. Sunt o femeie dar am organele celuilalt sex. Doresc sa fiu din nou, o persoana intreaga”. Termenul este folosit de asemenea pentru a desemna oameni care sunt femei din punct de vedere fiziologic si care doresc sa fie barbati, sau sunt barbati din punct de vedere fiziologic si doresc sa fie femei. Modul de gandire al unui travestit este: “Sunt un barbat dar doresc sa joc rolul de femeie. Stiu ca sunt barbat, dar este excitant sa ma imbrac ca o femeie.” Travestitul obtine multumire emotionala si senzatii adecvate atunci cand se imbraca in femeie. Transsexualul nu. Exista preocupare pentru imbracarea hainelor femeii, dar nu si pentru stimulare erotica sau ceva de felul acesta.
Diferenta intre un homosexual si un transsexual sau un travestit este ca homosexualul stie ca este barbat, sa spunem, dar este atras sexual de cei de acelasi sex cu care intretine raporturi sexuale. El spune: ”stiu ca sunt barbat dar doresc sa fac dragoste cu un alt barbat.” Unii transsexuali nu sunt homosexuali, pentru ca nu doresc sa aiba relatii sexuale. Transsexualii nu sunt homosexuali deoarece nu doresc sa intretina relatii sexuale cu cei care sunt de acelasi sex cu ei; doresc de obicei relatii sexuale cu sexul opus.
Travestiţii au de regulă soţii şi copii. S-au întâlnit situaţii când companionii transsexulilor au rămas în continuare cu aceştia chiar după transformare. Nu toţi transsexualii îşi schimbă sexul cu ajutorul hormonilor. Unii îşi pot schimba orientarea în timpul sau după această tranziţie, alţii rămânând atraşi de acelaşi gen.
Studiile realizate au aratat ca sunt cinci stadii prin care trec transsexualii pana cand reusec sa-si stabilizeze conduita sexuala si implicit identitatea de sex (Cass V.C., 1979)
* Confuzia identitatii: in aceasta etapa, individul este dezorientat in legatura cu identitatea lui, datorita sentimentelor cu privire la orientarea sa sexuala;
* Compararea identitatii: etapa in cursul careia individul incepe sa se simta diferit fata de ceilalti si instrainat, elaborand o prima judecata despre veritabila sa identitate.
* Tolerarea identitatii: aceasta etapa se caracterizeaza prin abandonarea treptata a vechii identitati si concentrarea, cu precadere, pe identitatea pe care individul o simte ca fiind cea mai adecvata.
* Acceptarea identitatii: deja in acest stadiu individul trece de la o simpla tolerare a identitatii sale autentice la acceptarea sa, ca atare. Trecerea la acest stadiu este facilitata de contactele cu ceilalti indivizi care au o identitate asemanatoare.
*
Satisfactia resimtita in legatura cu noua identitate: o asemenea etapa este echivalenta cu definirea fostei identitati ca fiind inadecvata si a noii identitati ca fiind adecvata si dezirabila. Sentimentul legat de aceasta poate fi intarit ca urmare a asocierii cu grupurile de indivizi care au identitati similare.
Inainte de accepta definitiv identitatea data de operatia de schimbare de sex, transsexualii trebuie sa treaca printr-o perioada de optiune. Fiecare etapa inseamna o experienta noua care reintareste identitatea de transsexual si reduce optiunea pentru fosta identitate. Procesul se incheie atunci cand transsexualul este convins ca optiunea lui este legitima si in concordanta cu ceea ce simte el si ceilalti similari lui.
Intersexualitatea (intersexed) este o caracteristică a persoanelor care suferă anomalii congenitale ale sistemului reproductiv şi sexual. Mai pe scurt sistemul reproductiv intern nu este standard.
Intersexualitatea (hermafrodismul) este data de prezenta unei ambiguitati genitale, fiind imposibil sa spui cu usurinta daca nou nascutul este baiat sau fata. De cele mai multe ori dupa nastere se apeleaza la chirurgia plastica a organelor genitale, pentru a pastra aparenta unui sex sau altul si a fi inregistrat din punct de vedere legal cu sex masculin sau feminin. De regulă alegerea este făcută de părinţi, la sfatul medicului, suferind astfel mutilări genitale care conduc la disconfort fizic si/sau psihologic, sau la disfunctii sexuale mai tarziu in viata. Multi dintre copiii care au fost supusi unei interventii chirurgicale de acest tip, mai tarziu, nu agreează de regulă identitatea genului aleasă de medicul pediatru pentru ei; nu se identifica cu genul ales de medic si de aceea încearcă să corecteze acest lucru prin operaţii.
Sexul ar trebui sa fie definit cu usurinta, dar nu este. Identitatea noastra de gen – simtamantul profund de a fi femeie sau barbat, este de cele mai multe ori independenta de anatomia noastra.
Material informativ alcatuit de voluntarii ACCEPT
Cel mai greu diagnostic de pus: transsexualitatea. Medici şi transsexuali vorbesc despre nenumăratele precauţii şi suferinţe ce stau în spatele fericirii unei operaţii de schimbare de sex.
Medicii îi spun boală, ei îi spun prizonierat într-un corp de sex greşit şi le cer acestora eliberarea. Transsexualitatea nu a răsărit însă ca o ciupercă după ploaie în urma revoluţiei din ’89, ce a uşurat simţitor moravurile româneşti. Cincisprezece persoane şi-au căpătat dreptul la sexul opus de la autorităţile comuniste şi şi-au refăcut viaţa în concordanţă cu noile şi mult doritele înzestrări.
E drept însă că, după revoluţie, Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” şi Institutul de Endocrinologie „C.I. Parhon” s-au trezit cu mult mai multe cereri imperative de schimbare a sexului. „Atunci a fost o modă, am avut noi grijă însă să o stăvilim”, spune profesorul dr. Vladimir Beliş, fost director al Institutului Naţional de Medicină Legală (INML). Profesorul dr. Constantin Dumitrache de la Institutul Parhon precizează: „Cam nouă din zece dintre cei care vin nu sunt transsexuali autentici, ci induşi de medicamente, de ziare ori au tulburări psihice. Şi înainte de ’89, din cei vreo sută care pretindeau acest lucru, doar 15 am constatat că erau autentici. Frecvenţa transsexualităţii în populaţie este destul de mică, la băieţi este de 1/400.000 de nou-născuţi, iar la fete e de 1/1.000.000”.
Discuţii în jurul transsexualităţii au fost şi vor fi, continuă profesorul Dumitrache, spunând că unii o consideră o perversiune mintală pură, alţii, precum psihanaliştii, rezultatul comportamentului unor părinţi care şi-au dorit un copil de sexul opus celui pe care l-au avut, dar sunt şi medici care cred că transsexualitatea are drept cauză tumorile pe testicule, ce ajung să secrete mai mult estrogen, sau pe ovare, şi ajung să secrete mai mult testosteron, făcând persoana respectivă să simtă că aparţine sexului opus: „Noi, aici la Parhon, considerăm însă că are drept cauză o tulburare a procesului de sexualizare a organismului copilului în viaţa intrauterină, între luna a cincea şi a şaptea, când are loc etapa de sexualizare neurocomportamentală, ce imprimă caracteristicile comportamentale ale fiecărui sex. Transsexualitatea e o formă de intersexualizare, iar această «intersexualizare» poate apărea în urma unor terapii urmate de mamă în timpul sarcinii sau are cauze genetice şi hormonale. De exemplu, avem un bărbat cu toate organele specifice la locul lor, dar el psihocomportamental e femeie. Sau invers! Transsexualul îşi contestă vehement sexul, el se consideră de sex opus, pe când un homosexual şi un travestit ştiu că sunt bărbaţi şi nu neagă niciodată acest lucru. Transsexualul are pulsiuni faţă de sexul analog, dar nu apelează la homosexualitate”.
Astfel, la profesorul Dumitrache au ajuns bărbaţi şi femei care nu mai ştiau ce să facă cu ei: „Se considerau nişte erori ale naturii, trăiau într-un permanent conflict între statutul lor social impus şi ceea ce se simţeau ei că sunt de fapt. Conştienţi de acest paradox, unii transsexuali chiar au încercat să se conformeze sexului lor social şi să se mărite sau să se însoare, dar n-a mers”. Dar felul în care i-au descoperit la Institutul Parhon pe alţii ar face cinste oricărui teatru de comedie. Profesorul Dumitrache povesteşte: „Vine la noi un doctor cu fata lui în casă, o ţărăncuţă cu băsmăluţă pe cap, avea vreo 20 de ani, de care doctorul ne spune că are probleme cu menstra. Bun, îi zicem să se dezbrace, fata începe să dea jos ce are pe ea şi când ne uităm, ne-a făcut invidioşi pe mine şi pe colegul meu cu ce avea fata între picioare. Doctorul să facă infarct, l-au luat cu targa şi l-au dus la Cardiologie, că nu-i venea să creadă ce văzuse la fata lui în casă, pe care o avea de trei ani în serviciu. Ea îi spusese că are probleme cu «pasărea» şi el a crezut că e vorba de ciclu”.
Profesorul Dumitrache îşi mai aduce aminte şi altele, de data aceasta de o divă, care le-a luat ochii lui şi colegului său, dr. Barbu Ionescu: „Intră la noi o femeie foarte frumoasă, machiată, cu nişte cercei mari, păr lung, cu nişte sâni de ziceai că o să deschidă ferestrele cu ei şi cu nişte forme generoase. Ne spune că are probleme cu ciclul, o invităm să se dezbrace. Îşi dă jos bluza, apoi sutienul, după sutien un alt sutien, apoi iar altul. Nu avea deloc sâni. Noi o compătimeam: «Vai, săraca, o femeie aşa de frumoasă şi nu are sâni deloc!». Ea continuă să se dezbrace, dă jos fusta şi apoi, ce să vezi, avea o pereche de chiloţi mari cu multe, multe volane. Când şi-i i-a dat şi pe ei jos, ne-a lăsat mască. Era dansator la Melody, ulterior a devenit dansatoare”.
În urmă cu câţiva ani pe un aeroport profesorul Dumitrache s-a întâlnit şi cu o ingineră de mină la a cărei transformare contribuise pe vremea lui Ceauşescu: „Şi nu era orice fel de inginer de mină, nu era de suprafaţă, lucra în subteran, vă daţi seama ce meserie îşi alesese ca femeie. După transformare a plecat în străinătate ca să evite s-o arate lumea cu degetul. Când am recu-
noscut-o în aeroport, am salutat-o pe numele ei de bărbat de acuma. Avea aşa o ţăcălie, chelie… Primul transport de ajutoare care a venit la institut după revoluţie el ni l-a trimis”.
E foarte greu de cernut între cei care vin şi spun că ei nu sunt ceea ce par cu siguranţă a fi, spune preşedintele comisiei de expertiză a INML, conferenţiar dr. Valentin Gheorghiu: „Diagnosticul de transsexualitate e foarte greu de pus, ai nevoie de ani de zile până scoţi de la persoana respectivă adevărul. Transsexualitatea e o tulburare de identitate sexuală, una e să te fi născut cu ea şi una e să fie indusă de mediu sau conjuncturală şi de aceea trebuie mare atenţie, dacă îi dai aviz de operaţie şi el nu e transsexual – cei care vin sunt de multe ori travestiţi sau homosexuali -, după aceea se poate ajunge şi la sinucidere, că se răzgândeşte şi-şi vrea sexul înapoi. Evaluarea se întinde pe mai mulţi ani şi din această cauză mulţi renunţă pe parcurs”. Dar preşedintele comisiei INML e mulţumit că procesul e aşa complicat: „După eşecul înregistrat cu Sorina Raţiu, care după operaţie a vrut să fie Sorin la loc, metodologia e foarte strictă. În afară de el, n-am mai dat aviz de operaţie decât la 6 persoane. De trei ani însă nu ne-a mai venit nici unul”.
Nici prof. dr. Ioan Lascăr n-a mai operat nici un transsexual în ultimii trei ani: „La mine lista de aşteptare e până în 2016, dar ştiu că sunt înscrişi pe listă peste 20. Eu nu-i operez decât după ce vin cu decizia instanţei, nu ştiu în ce stadiu se află cei 20 cu dosarul. Până acum am operat şase, şi femei, şi bărbaţi. Prima operaţie din România a unui transsexual eu am făcut-o, a fost Sorin Raţiu, am avut în sală 10 televiziuni, înainte de ’89 nu a fost făcută nici o operaţie completă”. Dintre cele două operaţii de transformare, cea mai grea este cea a prefacerii unei femei în bărbat, de altfel şi mai scumpă decât cea a prefacerii unui bărbat în femeie, spune profesorul Lascăr: „Depinde ţara în care e făcută operaţia, dar din câte ştiu eu operaţia de transformare a unui bărbat în femeie costă în jur de 50.000 de euro, iar cealaltă până într-o sută de mii. Eu pe transsexuali îi operez gratis, în România n-a fost exclusă din sistemul de asigurări, transsexualitatea e considerată o boală, nu-i facem un hatâr pacientului”.
Partea anatomică a visurilor pacientului e construită de profesorul Lascăr în decursul mai multor ore: „La transsexualii din bărbat în femeie e mai simplu, avem mai multe ţesuturi în regiunea genitală pe care să le reconvertim: amputăm penisul şi din el reconstruim vaginul, iar din capul penisului remodelăm clitorisul, care va avea sensibilitate erogenă, întrucât suturez la microscop şi nervii. La transsexualii din femeie în bărbat e mai complicat, iei un lambou compozit de la antebraţ (n.r. – o bucată de ţesut, cu muşchi, cu grăsime, cu arteră şi cu os astfel încât să-i fie asigurate acestuia supravieţuierea şi hrănirea), şi folosind tehnicile de microchirurgie reconstructivă reconstruieşti din el penisul, bucata de os suplineşte erecţia, să poată întreţine dacă e posibil şi act sexual. Penisul acesta va avea şi sensibilitate erogenă, întrucât suturez nervii lamboului la nervii clitorisului. Reconstruiesc apoi şi uretra pentru micţiune. Dacă aş folosi un os liber pentru reconstrucţia penisului, acesta se poate topi în ani, îngropat în părţi moi”.
Abia după ce noul sex masculin e reconstruit, la aproximativ şase luni, fostei femei i se scot printr-o nouă operaţie ovarele şi uterul. În cazul unui fost bărbat care a primit de la profesorul Lascăr un vagin nou-nouţ, recomandările acestuia sunt următoarele: „Câteva luni întrerupe viaţa sexuală şi trebuie să folosească un vibrator, un phantom, pentru a nu se strânge vaginul sau închide. Chiar recomand purtarea acestui phantom noaptea, chiar şi ziua dacă se poate. După trei, patru luni dacă persoana respectivă are viaţă sexuală regulată nu mai e nevoie. Dar hormoni va trebui să ia toată viaţa din cutie”.
Cristina este unul din puţinii transsexuali din prima generaţie de după revoluţie care a rămas în România, restul şi-au căutat o lume mai bună în ţări precum Olanda şi Belgia: „Din câte ştiu eu n-am mai rămas decât patru, am fost iniţial vreo 15”. Speriată de cazul Sorinei Raţiu, spune ea, a strâns bani şi a plecat să-şi recapete sexul de drept, cel femeiesc, în Germania acum cinci ani: „Vina a fost însă a celor care i-au dat avizul de operaţie, Sorin era şi razna şi de fapt nici nu era transsexual, doctorul a operat un travestit şi s-a văzut ce tragedie s-a întâmplat apoi”. În urmă cu şapte ani când şi-a pus silicoanele, spune Cristina, medicii îţi cereau acte de transsexual ca să-ţi facă operaţia: „Normal, nu? Că puteai să fii un dilimandros care-şi pune ţâţe! Acum îţi pune şi fără acte, că s-au înmulţit clinicile de chirurgie plastică şi totul e după bani”.
Are 34 de ani, e înaltă, are aproape 1,80 m, sâni mari de doamnă şi ţepeni ca de adolescentă, care fac cort sub bluza subţire de casă, iar părul lung şi blond nu mai are mult până să-i atingă talia. Nimic nu mai aduce aminte de băiatul care a fost odinioară, poate doar dacă ştii că e transsexual să te gândeşti că are şoldurile mai înguste. Lucrează la un club privat, cu circuit închis.
După ce îi deschide băiatului de la gaze uşa, acesta nu mai îndrăzneşte să ridice o altă privire spre ea. E prea înaltă, prea blondă şi prea ademenitoare să o mai poată privi în ochi. Poartă şi acum un plasture cu hormoni pe un braţ: „Eu de la 14 ani am fost la Institutul Parhon, după ce le-am spus alor mei că ceva se întâmplă cu mine. De mică am fost foarte feminină. Când mi-am pus silicoanele deja făceam tratament cu hormoni feminini de mai mulţi ani, unul dintre medicamente, care neutralizează hormonii masculini, Androcurul, face practic o castrare chimică şi se dă în unele state în închisori la pedofili şi violatori. După câteva luni de hormoni începe să se vadă transformarea. Ai tensiune mamară, ameţeli, bufeuri, te inhibă sexual, îţi pocneşte sfârcul, se formează rotundul ăla, dar ca să ajungi la cupa B trebuie să te ţii ani de zile de tratamente, dacă nu, sânii dau înapoi”.
Cristina a ajuns la cupa B, iar cu implanturi mamare are acum cupa D. Din cauza hormonilor are şi lactaţie. Îşi ridică bluza: „Uite, să-ţi arăt! Vezi? Se mai întâmplă! Mi-a zis doctoriţa să reduc doza”. Hormonii feminini nu i-au remodelat doar trupul, ci şi psihicul într-un mod şocant: „Pe de–o parte parcă nici nu te mai suporţi, parcă eşti prea cuminte, prea toantă, prea plângi din orice, pui la suflet toate porcăriile pe care înainte le dădeai dracu’. I-am zis doctoriţei Simona Fica şi ea mi-a zis: «E normal, eşti femeie de acum, ai eliminat hormonii masculini»“. Mariana, care trăieşte acum la Rotterdam, spune şi ea cum se simţea când lua hormoni: „Ca o femeie gravidă, ai depresii, vrei să mănânci dulce. Eu atunci m-am îngrăşat 30 de kilograme”.
Mariana a făcut în Olanda toate demersurile pentru a-şi schimba sexul, intrând în programul statului pentru transsexuali, dar evaluările i-au dat un alt verdict: „M-au clasat transgender, acolo lucrurile se fac foarte serios, cărţi întregi trebuie să le răspunzi la întrebări. Eu am silicoane, dar nu sunt operată jos. Diferenţa dintre transgender şi transsexual e mică, dar contează, poţi să dai greş imediat, operezi omul şi se întâmplă o tragedie apoi. De exemplu pe un transgender nu-l deranjează dacă are erecţie, dar pe un transsexual adevărat neoperat da, pe un transgender poate să-l deranjeze dacă nu-şi dă drumul, pe un transsexual deloc, un transgender nu vrea să trăiască 100% ca femeie, pe când un transsexual da”.
Transsexualitatea e de fapt o industrie de bani, spune Mariana, un transsexual trebuie să câştige foarte mulţi bani ca să poată ţine pasul cu tot ceea ce-şi doreşte: „Depinde până unde mergi cu chirurgiile. Unii transsexuali poate n-au păr în cap şi au nevoie de mii de euro pentru proteze capilare, apoi îşi operează bărbia, mărul lui Adam, nasul poate sau vor nişte pomeţi mai pufoşi, mai feminini. Altora cu toţi hormonii pe care i-au luat nu le-au crescut deloc sânii, doar li s-au dilatat sfârcurile, trebuie să-şi pună sâni, apoi epilarea definitivă, care de fapt nu e deloc definitivă cum se zice, şi tot aşa. Se transformă, se transformă, se transformă, din cauză că vor să fie femeie şi să nu mai strige lumea după ei pe stradă că se vede că-s bărbaţi!”.
Majoritatea transelor, spune Cristina, lucrează în escort service: „Să fim cinstiţi, altfel nu poţi să ţii pasul cu tratamente şi operaţii estetice”. Stă întinsă în pat, soarbe din cafeaua dulce şi-şi atinge din când în când uşor bărbia: „Vezi, am aici gropiţa asta, vreau să mi-o operez, că
nu-mi place”. Coboară uşor cu mâna pe gât în jos şi-şi atinge mărul lui Adam, pe care şi l-a programat la tăiere în aprilie: „Ţi se pare ţie că nu e mare, dar pentru confortul meu vreau să-l micşorez”. Mariana, care de trei ani e make-up artist, spune că escort service-ul nu e obligatoriu, deşi şi ea a declarat la Acasă TV că a lucrat în domeniu: „Depinde de nivelul social pe care îl au transele. Aici, în general stau pe ajutor de la stat sau depinde, îşi găsesc un bărbat. În Olanda nu mori de foame, dacă nu ai bani ceri un ajutor de la stat sau te duci la o biserică şi-ţi dă mai multe lăzi cu mâncare. Transsexualii sunt însă din toate păturile sociale, unii sunt profesori, doctori, dar cei care nu au poziţie socială, e adevărat, trăiesc într-un infern”.
Şi numai dacă ar fi vorba doar despre bărbaţii, spune Mariana, care te vor numai când nu-i ştie nimeni: „În general bărbaţii heterosexuali sau bisexuali, nu homosexualii, pentru care eşti prea feminină, sunt atraşi de un transsexual sau un transgender, dar îl vor doar între patru pereţi sau pe scara blocului. Când e pe stradă cu nevasta eventual mai şi strigă şi ceva urât după tine!”.
Mama ei, spune Mariana, când a aflat de copilul ei că e altfel decât ceilalţi, chiar şi decât fraţii săi, a plâns ca din gură de şarpe: „Ea spunea: «De ce copilul meu? Dar ce-or să zică vecinii?». «Dar nu m-ai văzut de-a lungul anilor, mamă?», i-am zis. Aici, în Olanda, pentru părinţi durerea copilului contează, nu se gândesc la ce-or să zică vecinii, nu-şi dau copilul afară din casă cum fac mulţi în alte ţări – aşa e cel mai simplu, nu? să scapi de problemă – şi, dacă observă că e ceva în neregulă cu el, îl duc la medic de la 14 ani să înceapă transformarea”. Până la urmă, şi părinţii ei au acceptat realitatea, continuă Mariana: „M-au iubit şi aşa”. Şi ai Cristinei au fost nevoiţi să-i spună pe numele de fată: „Ei au fost dintotdeauna mai reci cu noi, copiii, şi apoi s-au agăţat de chestia asta ca
să-şi justifice răceala. Dar eu nu le cer şi nu le-am cerut niciodată nimic, m-am descurcat întotdeauna singură”.
Când aud că e transsexuală, toţi bărbaţii ar vrea să-i asculte povestea vieţii Cristinei, spune ea: „Au fost tipi cărora nu le-am spus că sunt transă până nu au venit aici, la mine. Câteodată le povestesc, dar câteodată îţi mai şi pierzi răbdarea să povesteşti, pentru că vezi că eşti o curiozitate pentru oameni. Tu ştii asta în sinea ta, dar parcă nu ai vrea să crezi”.
Demersul legal al schimbării de sex
În cazul în care o persoană decide să-şi schimbe sexul, primul pas pe care trebuie să-l facă e să introducă o acţiune în instanţă, prin care cere încuviinţarea efectuării operaţiei. Fără o hotărâre judecătorească medicii nu intervin chirurgical. Instanţa cere o expertiză medico-legală psihiatrică efectuată de Institutul Naţional de Medicină Legală (INML) şi numai dacă aceasta va confirma diagnosticul de tulburare de identitate sexuală de tip transsexual, va aviza operaţia. Comisia de expertiză a INML va trimite persoana respectivă pentru analize de tip psihologic, psihiatric, endocrinologic.
Operaţia de schimbare de sex este considerată soluţia extremă şi determină comisia INML să propună persoanei respective un tratament psihiatric şi endocrinologic timp de câţiva ani până să recomande (foarte rar) operaţia. După operaţie, cererea de modificare a documentelor de stare civilă şi a actului de naştere trebuie însoţită printre altele de consimţământul dat în formă notarială al soţului, dacă e cazul, şi de cazierul judiciar şi fiscal al solicitantului. Din 1990, Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor a soluţionat 11 cereri de schimbare a prenumelui, ca urmare a schimbării sexului.
Travestiţi, transgenderi, transsexuali
În timp ce travestiţii se îmbracă episodic în haine specifice sexului opus, transsexualii îşi operează definitiv organele genitale, transgenderii îşi schimbă cu regularitate genul social fără a trece definitiv, prin operaţie, de partea unui sex. Transgender a devenit un termen-umbrelă folosit pentru a cuprinde toate persoanele de gen variabil, care nu se conformează normelor sociale, precum persoane cu sexul incert, androginii, lesbienele foarte masculine, heterosexuali atipici sau travestiţi.
„Un transgender”, spune Mariana, „e o persoană care nu vrea să trăiască sută la sută ca bărbat sau ca femeie”. Pentru Irina Niţă, director de programe la organizaţia ACCEPT, transformarea cea mai spectaculoasă petrecută sub ochii săi e cea a unui androgin: „Un androgin e cel care vrea să rămână la mijloc, pentru că se simte şi bărbat, şi femeie. E uimitor cât de uşor treceau de la un sex la altul. Pe unul dintre ei l-am întâlnit aici, stătea pe canapea, avea părul lung prins în coadă şi când decidea că azi se simte femeie lumea îl saluta instinctiv cu «Săru’ mâinile». Şi nici vorbă să fi avut gesturi exagerat feminine. Avusese succes şi ca bărbat, şi ca femeie, în amândouă ipostazele era fermecător. Cunosc şi câteva fete androgine”.
Pe transsexuala Cristina o supără însă cei care se dau transsexuali şi sunt dispuşi să-şi pună o pereche de silicoane, pentru a câştiga credibilitate în rolul pe care-l joacă, spune ea: “Ei, precum Kylie din trupa de travestiţi Las Troias, nu fac tratament hormonal, nu şi-au făcut şi nici nu au de gând să-şi facă operaţie, sunt doar nişte bărbaţi cu ţâţe, eu le zic homosexuali. Cred că în felul ăsta pot agăţa bărbaţi heterosexuali pe care şi-i doresc şi sunt destui pe care-i păcălesc cu nişte machiaj şi puţină lumină roşie”.
